Dragostea pentru „aproapele” începe cu prioritatea de a ne iubi familiile.
„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25)
„Să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii” (Tit 2:4)
Să ne iubim familiile înseamnă că suntem dedicaţi în a le conduce şi în a le pregăti pentru a ajunge în Rai.
„Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (Deuteronom 6:6-7)
O atenţie deosebită acordată aprofundării dragostei din cadrul familiei trebuie să fie încurajată ferm de către biserică, dar acest lucru reprezintă în cele din urmă responsabilitatea personală a fiecărui membru al familiei.
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4)
„Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului” (Coloseni 3:20)
În mod evident, o creştere bună a copiilor este voia lui Dumnezeu, dar evoluţia şi finalul vieţilor copiilor noştri depind de alegerile pe care le-au făcut aceştia şi de modul în care Duhul Sfânt a lucrat în vieţile lor. (Vechiul proverb care ne sfătuieşte să lucrăm ca şi cum totul ar depinde de noi şi să ne rugăm ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu nu este nicicând mai potrivit decât atunci când ne gândim la procesul de creştere a copiilor!)
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4:6-7)
Nevoia de a găsi un echilibru între responsabilităţile noastre de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a ne iubi aproapele fără a ne neglija propriile familii este o parte vitală a reînnoirii Bisericii noastre.
„Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8)